Dispar şcolile, dispar satele. Şi invers

Asistăm în ultimii ani la un fenomen prin care, sub umbrela modernizării şi a reducerii unor costuri, dispar în realitate satele româneşti. Este vorba de desfiinţarea şcolilor mici de la nivelul satelor, proces pentru care este invocat principiul creşterii calităţii actului educaţional prin aducerea micuţilor într-una din clasele şcolii din centrul de comună. Realitatea ne arată însă că nu este tocmai bine. Această aşa zisă modernizare şi reducere a costurilor s-a realizat prin achiziţionarea de microbuze şi prin transportul elevilor. Lucru lăudabil în esenţa sa, dar aplicat prost şi cu o grămadă de deficienţe.

Ce trebuia pus în practică? Un sistem real de educaţie a elevilor din mediul rural într-o singură locaţie, unde să fie învăţători şi profesori bine pregătiţi. Trebuia un sistem de transport al elevilor, ieftin şi rapid, fără să existe pericolul întârzierilor sau a accidentelor neplăcute.

Ce s-a realizat de fapt? Nu mare lucru! Au apărut costuri noi pentru maşini, şofer, combustibil, impozite pe mijlocul de transport, verificări, cheltuieli de întreţinere, costuri care sunt mult peste cele ale învăţătorului. Au apărut, de asemenea, pierderi de timp cu naveta. Dacă până acum şcoala din sat era la câţiva paşi de casa lor, de acum înainte, de la vârste fragede îşi vor risipi cu naveta ore bune, se vor scula cu noaptea în cap şi vor ajunge acasă seara.

De salutat dotarea cu microbuze şcolare, însă acestea nu trebuie să ia copiilor de 6 - 10 ani şcoala din sat. Măcar până la vârsta asta să vină şcoala la ei! Nu de alta, dar desfiinţarea şcolilor de la sate atrage de la sine alte şi alte probleme. Nu se va mai putea vorbi de renaşterea satelor româneşti. Acestea vor fi părăsite treptat şi nici un tânăr nu va mai dori să-şi întemeieze o familie într-un sat în care nu există nici şcoală I – IV. Ori lipsa tinerilor familii aduce moartea comunităţii şi dispariţia satului.