Am adresat pe parcursul sesiunilor parlamentare mai multe întrebări şi interpelări unor membri ai Guvernului prin care doream anumite precizări referitoare la activitatea ministerelor în cauză. Nu cred că au fost subiecte sensibile ori cu răspunsuri greu de formulat, dar am constatat că de cele mai multe ori răspunsurile au fost fie întârziate, fie pe lângă subiectul întrebării. Studiind site-ul Camerei Deputaţilor am constat că acest lucru nu mi se întâmplă doar mie, în situaţia de faţă fiind şi alţi colegi. Doresc astfel să-mi manifest nemulţumirea faţă de modul de redactare a răspunsurilor ce vin din partea ministerelor.
Colegii din ministere se prefac că oferă informaţiile solicitate şi că vor să colaboreze. Dar modul lor de lucru reprezintă o atitudine care nu le face cinste şi nu îi onorează, iar pentru acest lucru cred că ar trebui ca toţi parlamentarii să înainteze un punct de vedere comun.
Am privit cu încredere schimbarea din fruntea Ministerului Agriculturii când reprezentantul producătorilor de caltaboşi şi ţuică a fost înlocuit cu o persoană despre care ni se spunea că este un adevărat profesionist. Trecut prin experienţa instituţiilor de la Bruxelles, Dacian Cioloş era pentru agricultură un soi de erou salvator. Era persoana care trebuia să îi scape pe agricultorii şi aşa greu încercaţi de tot soiul de experimente nefaste petrecute de-a lungul anilor de efectele unei clauze de salvgardare ce atârna deasupra României.
România a trecut cu bine, a scăpat de activarea clauzei şi totul părea că intră în normal. Până acum, însă, pentru că iată situaţia din agricultura românească tinde să explodeze. Producătorii de lapte protestează, fermierii protestează, producătorii de carne şi preparate din carne ca şi procesatorii din industria laptelui se simt sufocaţi de supermaketuri, iar românii văd cum li se duc banii pe pâine, carne, lapte.
Reprezentanţii Ministerului Agriculturii, APIA şi a altor instituţii din domeniu nu sunt cu temele făcute. Una peste alta, încrederea cu care am privit numirea din fruntea Ministerului Agriculturii începe, încet - încet, să se năruie. Ce face în acest timp ministrul? Ministrul a avut o revelaţie. Cică producătorii de lapte care deţin două sau trei vaci nu vor rezista pe piaţă, în condiţiile în care termenul de conformare pentru producerea laptelui este sfârşitul anului 2009. Producătorii mici, spune ministrul, cei cu 2 - 3 vaci, nu trebuie să-şi facă iluzii că singuri vor putea rezista, oricât efort ar face acum şi oricâte mitinguri şi manifestaţii ar face pentru a-şi apăra preţul laptelui. Nu vor rezista dacă nu fac investiţii, eventual în comun, în mod organizat, pentru a face lapte de calitate şi pentru a face anumite cantităţi care să-i ducă la un cost de producţie mai scăzut.
Da, domnule ministru. Aveţi dreptate. Dar haideţi să ne uităm cine sunt acei mici producători cu 2 - 3 vaci. Sunt acei oameni din mediul rural, aflaţi la limita sărăciei, ţinuţi dincolo de orice sursă de informare, pentru care agricultura se face doar cum au învăţat ei s-o facă acum 40 – 50 – 60 de ani. Cum le spuneţi acelor oameni neinstruiţi să se asocieze în ferme? Cum credeţi că oameni cu 3, 4 clase sau chiar fără şcoală vor merge să negocieze la bancă pentru un împrumut, pentru deschiderea unui cont şi cum vor interpreta termenii bancari? Sau cum credeţi că vor alege cea mai bună variantă de utilaj pentru procesarea laptelui? Credeţi că stând ascuns în spatele unor microfoane, transmiţând mesaje prin radio, presă scrisă şi televiziune veţi educa oamenii de la ţară? Dacă asta credeţi, eu vă spun că vă înşelaţi amarnic şi îi înşelaţi în acelaşi timp pe amărâţii aceia de care vorbeaţi, cu 2 sau 3 vaci în bătătură.
Aveţi o sumedenie de instituţii în teritoriu care se leagă de domeniul agricol. Aveţi direcţii pentru agricultură şi dezvoltare rurală, institute pentru certificarea seminţelor, APIA, OJCA, ADS, agenţii pentru ameliorare şi reproducţie în zootehnie, agenţii SAPARD, plus alte câteva pe care nu le mai amintesc. Oferiţi-le acestor instituţii bugete pentru campanii de informare şi trimiteţi-i pe funcţionarii de acolo din localitate în localitate, din poartă în poartă. Simpla reacţie şi constatare pe care aţi avut-o nu îi va ajuta pe micii producători cu 2 - 3 vaci. Cel mult le va mai da o bătaie de cap. Dar, desigur, aceasta nu va rezolva problema.
Guvernul şi-a manifestat intenţia de a-i aduce acasă pe românii care muncesc în ţările Uniunii Europene, îndeosebi pe cei din Spania şi Italia, unde lucrează, cu acte în regulă sau la negru, peste 2 milioane de conaţionali. Deocamdată, bunele intenţii au rămas la stadiul de... bune intenţii, iar efectele tind către zero.
În tot acest timp, locul muncitorilor români a fost luat de chinezi, turci, moldoveni, sârbi, cetăţeni din state extracomunitare. Fără a critica modul în care aceştia îşi oferă serviciile ori calitatea muncii lor - pe care nu o cunosc personal - trebuie remarcat faptul că străinii care vin în România la lucru ocupă locurile de muncă ale celor pe care Guvernul îi cheamă acasă şi le limitează şansele găsirii unor slujbe decente. Cu alte cuvinte, chiar dacă românii plecaţi la muncă în Spania ori Italia vor intenţiona să revină, vor găsi în ţară o ofertă mult prea săracă.
În acest sens, i-am întrebat pe Paul Păcuraru, ministrul muncii, familiei şi egalităţii de şanse şi pe prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu care este politica Guvernului în ceea ce priveşte deschiderea faţă de muncitorii străini care caută de lucru în România, dacă nu cumva această deschidere va sta în calea programului de rechemarea acasă a muncitorilor şi a specialiştilor români din ţările UE şi dacă nu consideră ca oportună limitarea – cel puţin pe o perioadă – a angajării muncitorilor din statele extracomunitare.
Potrivit BNR, valoarea creditelor de consum în valută contractate de populaţie s-a dublat, în lunile de vară, comparativ cu aceeaşi perioadă din 2007. În acelaşi timp, restanţele s-au majorat îngrijorător: în iunie 2008 cu 134% mai mult ca în iunie 2007, respectiv cu 119%, în iulie 2008 faţă de iulie 2007. În aceste condiţii creşte numărul persoanelor care depăşesc limita de îndatorare, care devin rău platnici şi care îşi pun în pericol siguranţa zilei de mâine.
În aceste condiţii ar fi normală şi oportună demararea, de către Guvern şi banca Naţională a României, a unui program de informare a populaţiei cu privire la riscurile financiare la care se expun cetăţenii contractând credite peste credite. Cu atât mai mult ar fi necesar un asemenea program de informare cu cât situaţia din alte colţuri ale lumii arată că o creditare peste măsură poate produce dezechilibre.
În acest sens l-am interpelat pe prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu dacă Guvernul poate şi intenţionează să demareze un proiect de genul celui amintit anterior.
În condiţiile în care ministerul transporturilor a reuşit „performanţa” să realizeze 5 kilometri de autostradă în 4 ani, iar numărul de autoturisme a crescut de la an la an, căile ferate ar putea şi ar trebui să devină o alternativă pentru transportul în România. Transportul cu trenul este, în accepţiunea manualului, un transport ecologic, sigur, uşor, accesibil şi comod pentru un număr mare de cetăţeni care doresc să se deplaseze la distanţe relativ mari.
Ceea ce oferă, însă, CFR, prin divizia sa de transport de persoane, este la o calitate extrem de joasă. Poate ministrul Ludovic Orban cunoaşte – iar dacă nu, ar trebui să cunoască – calitatea serviciilor oferite de CFR Călători. Dacă nu o cunoaşte, îl invit să facă o călătorie, alături de şefii CFR Călători, cu un trec personal sau chiar cu un accelerat. Condiţiile oferite călătorilor se apropie de... clasa a III-a: sunt scaune rupte, gunoaie, miros insuportabil, geamuri fără perdele, nespălate, încăperi care cu greu pot primi denumirea de „toalete” şi alte asemenea.
La preţurile cerute pentru un bilet, cred că serviciile ar trebui să fie cel puţin decente.
De aceea l-am întrebat recent pe ministrul Orban dacă are cunoştinţă de calitatea serviciilor oferite de CFR Călători, dacă a făcut vreo verificare în teren în ultima perioadă ori, dacă nu a făcut, când are de gând să facă.
Totodată, l-am întrebat dacă CFR Călători a întocmit vreo strategie de redresare a transportului de călători şi de îmbunătăţire a calităţii serviciilor oferite cetăţenilor.
Pe perioada verii, aproape în fiecare zi au avut loc accidente rutiere a căror victime au fost biciclişti, motociclişti sau mopedişti. Dintre accidente, o bună parte s-au produs din vina celor pe două roţi, iar printre cauze s-au numărat accelerările excesive, depăşirea limitelor legale de viteză, neîncadrarea pe benzile de circulaţie, slalomul printre maşini, lipsa unei căşti de protecţie etc.
În aceste condiţii, pentru că numărul tinerilor care posedă un moped sau o motocicletă este în creştere, este utilă desfăşurarea unei campanii de informare şi educare în şcoli privind conducerea pe drumurile publice şi riscurile la care se expun în cazul în care nu respectă regulile de circulaţie şi conduc imprudent.
Astfel, l-am întrebat pe Cristian David, ministrul internelor şi reformei administrativedacă agreează desfăşurarea de către ministerul pe care îl coordonează, prin instituţiile şi departamentele sale, a unor campanii de informare şi educare în şcoli şi universităţi pentru a limita astfel numărul accidentelor în care sunt implicaţi tinerii care circulă pe două roţi.
În universităţile occidentale există o practică sine qua non: evaluarea profesorilor de către studenţi. Acesta este însă o necunoscută pentru mare parte a învăţământului superior românesc. Procedura este sau ar trebui să fie simplă. Anual studenţii ar trebui să primească o fişă care să conţină întrebări referitoare la calitatea predării, evaluării, personalitatea profesorului etc. şi, în funcţie de răspunsurile tinerilor, fiecare profesor în parte să primească un punctaj. Acest gen de evaluare se poate face cu eforturi minime din partea instituţiilor de învăţământ, dar, din păcate, rectorii nu s-au grăbit să introducă în mod voluntar procedeul.
Pentru că în esenţă procedura e simplă, dar având în vedere şi principiul autonomiei universitare, cred că ar trebui analizată posibilitatea reglementării şi implementării unui astfel de sistem în universităţile româneşti, atât în cele de stat cât şi în cele private. Cu atât mai mult că nici una din universităţile româneşti nu se află în topul primelor 500 de instituţii de învăţământ superior din lume. În acest sens l-am întrebat pe ministrul Adomniţei – cât încă era ministrul educaţiei – când va impune ministerul o astfel de procedură, care poate creşte şi încrederea în sistemul universitar românesc şi calitatea învăţământului superior.
O altă problemă a începutului de an universitar – aceeaşi din fiecare an! – este modul de repartizare a locurilor în căminele studenţeşti. Acest aspect a început să mă preocupe după ce am primit un e-mail pe o listă de discuţii pe internet. Pe scurt, o anumită persoană întreba „co-listenii” dacă este cineva dispus să vândă un loc în cămin, într-o anumită universitate de stat din România.
Privind acele mesaj electronic, mi-am amintit de declaraţia ministrului care spunea că investiţiile realizate în ultimul an în învăţământ au schimbat în mod semnificativ faţa şcolii româneşti. Aşa că l-am întrebat pe ministru dacă aceasta este noua faţă a învăţământului românesc: înaintea începerii anului universitar există studenţi care doresc să „cumpere” un loc într-o cameră în cămin.
De asemenea, i-am solicitat să aducă la cunoştinţă publică câte camere noi au fost create în ultimii ani în căminele studenţeşti şi câte din cele vechi au fost renovate. Totodată, l-am chestionat pe ministru în legătură cu măsurile luate de minister pentru a elimina vechea practică a cumpărării locurilor în cămine şi pentru a limita fenomenul şpăgii către administratorii de cămine.
